Caini si catei de rasa

ORIGINEA ŞI VÂRSTA GENETICĂ A CÂINELUI

ORIGINEA SI VÂRSTA GENETICA A CÂINELUI

                1.CONTROVERSE ŞI CERTITUDINI

O veche şi controverstă problemă a biologilor, paleontologilor, geneticienilor şi a crescătorilor a fost originea câinelui. Teorii ştiinţific susţinute şi legende populare referitoare la descendenţa câinelui, au apărut şi uneori surprinzător încă mai apar în diverse publicaţii.

Darwin, Lorenz, Linne, Wayne cât şi alţi savanţi de renume au avansat tot atâtea teorii în acest sens. Din punct de vedere al plauzibilităţii lor în ziua de astăzi aceste teorii se împart în două categorii distincte:

- teorii infirmate ce pot avea doar o valoare istorică:

- teorii ştiinţific susţinute în prezent

1.1 “Câinele sălbatic” sau “Lupul domestic” ?

Cele două teorii dezbătute în prezent sunt în fapt subiectul aceloraşi cercetări. Ambele au ca punct de plecare Lupul (canis lupus) iar din punctul de vedere al geneticienilor ce studiază această problemă este mai puţin important felul în care susţinătorii celei de-a doua teorii doresc să numească primii lupi domesticiţi: ” câini sălbatici ” sau ” lupi domestici “. Este o problemă interpretabilă felul în care considerăm sau numim primele exemplare domesticite, ele erau cu siguranţă diferite faţă de actualul câine dar şi faţă de lupul sălbatic aşa cum oamenii ce au avut primele contacte cu acest animal sunt diferiţi faţă de noi, asta neînsemnând că strămoşii noştri ar fi aparţinut unei alte specii. Este evident că acest “câine sălbatic” a dispărut aşa cum şi omul de acum 14.000 ani (data probabila a domesticirii câinelui, după cercetările paleontologice) a dispărut evoluând în cea ce suntem noi astăzi. Problema constă doar în felul în care dorim să vedem aceste lucruri, iar aici este potrivit a o cita pe Sylvia Johnson: “Lupul este de fapt un câine sălbatic, membru al familiei Canidae” .

Vom vedea mai jos că între lupul sălbatic, câinele domestic şi câinii resălbăticiţi (Dingo, rasele Paria ) nu există semnificative diferenţe genetice. În concluzie, domesticirea sau resălbăticirea acestui animal a fost şi încă mai este un efect al intervenţiei omului aşa cum diversele rase sunt rezultatul intervenţiei acestuia.

1.2 “CANIS FAMILIARIS” a murit !

Este important să cunoaştem faptul că descendenţa din lup nu mai este obiect de dispută între diversele cercuri stiinţifice. S-a ajuns chiar mai departe decât a considera câinele un simplu descendent al lupului. Prin studii genetice s-au adus dovezi certe ce au condus la reconsiderarea taxonomică a lui “Canis Familaris”, astfel din 1993, Smitsonian Institute şi American Society of Mammalogists au reclasificat câinele ca subspecie a lupului. Astfel câinele nostru a primit după mulţi ani de controverse recunoaşterea originii sale nobile, fiind numit ” Canis Lupus Familiaris”.

2 CANIS LUPUS FAMILIARIS ŞI VÂRSTA LUI GENETICĂ

2.1. ADN n şi ADN mt

ADN-ul nuclear (ADNn) la care ne referim de cele mai multe ori când vorbim despre ereditate nu este singurul ADN din celulă. Pe lângă acesta mai există şi ADN-ul mitocondrial (ADNmt) distinct şi separat de primul, localizat în Mitocondrie. Spre deosebire de ADNn, cel mitocondrial are funcţii strict regulatorii, având un rol infim în codarea caracteristicilor morfologice motiv pentru care nu prezintă un interes în selecţia şi îmbunătăţirea efectivelor de câini. Cu toate acestea ADNmt este considerat un adevărat “ceas molecular” şi un important indiciu în stabilirea originii şi interrelaţiilor dintre diferitele specii.

Caracteristica importantă a ADNmt este acea că se transmite numai pe linie maternă. Puii rezultaţi deşi vor avea ADNn atât de la mamă cât şi de la tată în proporţii egale, ADNmt va fi 100% matern.

În studiul populaţiilor ADNmt este mai frecvent utilizat faţă de ADNn, primul având calitatea de a nu se recombina cu alt ADN aşa cum se întâmplă cu ADNn.

Dintre presupuşii strămoşi ai câinelui mai rămân astăzi în discuţie doar cei ce posedă un numă egal de cromozomi (78) cu câinele. Aceştia sunt: lupul, şi şacalul. Pornind de aici diverse studii genetice au exclus şacalul şi chiar anumite tipuri de lupi cum ar fi Lupul de prerie ca posibili strămoşi direcţi ai câinelui.

2.2. Cofirmare genetică a descendenţei din lup

Robert Wayne, cel ce a confirmat originea câinelui şi a stabilit o dată aproximativă (încă mult contestată) a apariţiei lui ca subspecie a lupului a luat în studiu câini din 67 de rase diferite, lupi reprezentând 27 de populaţii din Asia, Europa şi America de Nord, Lupi de Prerie (Canis Latrans), şi şacali din specii diferite ( Canis Aureus, Canis Mesomelas, Canis Simensis). Din studiu a reieşit o diferenţă de 0,2% între secvenţele de ADNmt lup-câine, considerată infimă în comparaţie cu diferenţa de 4% existentă între secvenţele de ADNmt lup-lup de prerie (acesta fiind considerat canida sălbatică cea mai înrudită cu lupul până la confirmarea câinelui ca subspecie a acestuia). În acest studiu s-au găsit 27 de haplotipuri diferite la lupii luaţi în studiu, ce diferă între ele în medie cu 5 substituţii, cu un maxim de10 substituţii. La câini s-au găsit 26 de haplotipuri diferite. Aceste diferă cu o medie cu 5 substituţii şi cu un maxim de 12 între ele. S-au găsit haplotipuri diferite în cadrul aceloraşi rase ( la Golden Retriever, din 6 câini luaţi în studiu s-au găsit 4 haplotipuri diferite) Este interesant faptul că haplotipul canin D6 este identic cu haplotipul W6 găsit la lupii din vestul Rusiei şi din România, iar haplotipul D8 găsit la Elkhound este foarte apropiat de haplotipurile W4 şi W5 constatate la lupi din Italia, Franţa, Grecia şi România ceea ce sugerează încrucişări recente între lup şi câine.

În timp ce nici un câine nu diferă faţă de lup cu mai mult de 12 substituţii (acelaşi număr maxim de substituţii fiind constatat şi între diversele haplotipuri găsite la câinii studiaţi ! - vezi mai sus) lupul diferă faţă de şacal sau faţă de lupul de prerie cu minimum 20 de substituţii şi 2 inserţi. ADNmt, fiind exclusiv matern ar fi putut evidenţia eventuale încrucişări cu şacalul, această posibilitate a fost însă exclusă în urma acestui studiu.

Avem deci dovada clară a originii câinelui chiar dacă încrucişări ulterioare “momentului” stabilit ca fiind punctul zero al acestuia au fost constatate. Acestea nu fac decât să întărească teoria conform căreia câinele este cel puţin o subspecie a lui Canis Lupus.

Aşa cum am arătat mai înainte, ştiinţa nu mai lasă loc interpretărilor, iar legat de vechile controverse pe marginea acestui subiect este memorabilă fraza lui Monty Sloan de la Wolf Park, care spunea:”În această dispută nu există alb sau negru, există doar nuanţe de gri Aguti..

2.3. Vârsta lui Canis Lupus Familiaris

Încheiată fiind disputa origini, au început controversele pe marginea acestui nou subiect: vârsta câinelui. Spre deosebire de prima dispută, în acest caz opinia paleontologilor nu a fost contrazisă de nimeni până ce în urma aceloraşi studii genetice ce au demonstrat indubitabil originea câinelui, R.Wayne avansează o cifră ce stârneşte o nouă dispută: peste 135.000 de ani.

Paleontologii vorbesc despre un câine “tânăr” ce nu ar avea mai mult de 14.000 ani , acesta fiind timpul scurs de la domesticirea lui „Fido”, fiind în total dezacord cu vârsta atribuită de Wayne. Cea ce este interesant este că deşi “ceasul genetic” este considerat irelevant de către opozanţii noii teorii, acesta se demonstrează a fi perfect funcţional în cazul Lupului de Stepă, unde vârsta genetică corespunde exact cu cea paleontologică: 1 milion de ani. Paleontologii ce se opun teoriei lui Wayne susţin că nu s-au găsit dovezi ale existenţei câinelui, mai vechi de 14.000 ani. În acelaşi timp aceştia au găsit schelete de hominizi alături de schelete de lup aparţinând Pleistocenului mijlociu, deci cu o vechime de 400.000 de ani.

Acestă nouă problemă îşi are rezolvarea în felul în care strămoşul câinelui modern este conceput. Diferenţe scheletale semnificative între lup şi câine nu pot fi imaginate atât timp cât s-a convenit asupra originii câinelui şi asupra reclasificării sale ca subspecie a lupului. Este evident faptul că scheletele acelor lupi aflate lângă scheletele hominizilor nu pot oferi dovada stări domestice sau de sălbăticie în care se aflau acele animale, iar altă diferenţă este puţin probabil să fi fost la acea vreme între câine şi lup. Diferenţele scheletale între câine şi lup sau mai exact între câinele mai vechi de 14.000 de ani şi cel considerat ca fiind punct de plecare pentru paleontologi nu se datorează faptului că aceştia au fost sau nu domesticiţi înainte de acest moment ci mai degrabă se leagă de schimbările intervenite în modul de viaţă a populaţiei de acum aproximativ 10.000 - 14.000 de ani, atunci când s-a făcut trecerea de la tipul nomad-vânător la cel sedentar-agricultor. Este foarte probabil ca aceşti lupi domesticiţi să fi suferit schimbări morfologice odată cu schimbarea modului de viaţă a stăpânilor lor acesta fiind motivul pentru care dovezi fosile ale existenţei lor nu se găsesc mai departe de 14.000 de ani în urmă.

Sursa:  eLady.ro

Director Web Premium! Clubafaceri.ro www.cere.ro

 

 

 

 

 

 

  

 

 

 

 

 

 

 

AdWords Wrapper